— Semne, trenuri, reportaje

De la Botoşani la Universitatea Columbia, susţinută cu bani de la prieteni şi necunoscuţi  

“Am luat geamantanul şi am început să-l umplu. Tremuram. Nu m-am oprit până n-a fost gata. L-am închis şi l-am dus pe hol, ca să-mi fie clar că plec. Când a venit mama, a fost şocată. I-au dat lacrimile. N-a zis nimic atunci, dar am înţeles din tăcerea ei că accepta să plec”, ne povesteşte studenta Ana-Maria Lebădă.

Mama, însă, se frământa: cum să-şi lase copilul să plece aşa, fără nici un ban, din Botoşani tocmai la New York?

Iniţial, o ameninţase că nu-i dă voie să plece până nu face rost măcar de banii de chirie şi de mâncare pe primul semestru. Vroia s-o ştie în siguranţă acolo, la capătul pământului, unde pleca. N-avea ea de unde să ştie că fiica ei urma să facă performanţă la New York, învăţând pe brânci şi mâncând zilnic pâine cu gem.

Să dormi pe fotografii: şi-a transformat dormitorul în cameră obscură

“În Anglia, dacă apeşi pe un buton, ştii exact ce vei obţine. În România, însă, dacă apeşi pe acelaşi buton, mereu obţii altceva; şi niciodată nu ştii ce. Anglia îţi oferă răspunsuri, România te face să-ţi pui întrebări. Anglia e ermetică, e constantă, România e mereu altfel. De câte ori revin în ţară găsesc ceva nou”.

Cam astea sunt motivele pentru care bucureşteanul Radu Tudoroiu, 23 de ani, a ales să se întoarcă din Anglia în România. Acum trei ani a plecat afară să studieze fotografia. Voia să ştie mai mult decât ce se făcea în ţară. Într-o facultate britanică de artă a învăţat fotografia, profesorii i-au dat pe mână aparate de mii de lire, să-şi facă proiectele de şcoală cu ele, iar rezultatele au fost frumoase de tot. Până acum, Radu a expus la Paris, la Rochester şi la Londra. Aici a fost ales să participe din 700-800 de artişti care şi-au încercat norocul; el şi încă 24 de fotografi.

Cocoţat pe balustradă, Moş Ghiţă pivnicerul ne priveşte cu ochii lui de lemn

“Eu, de la coarnele plugului, am realizat Caru’ cu bere. Tu, din Capitala României, să fii demn să mă întreci. Asta i-a scris bunicul tatălui meu, când tata împlinise 14 ani. La revedere tenis, la revedere schi, bonjour carte!”.

Ne-a citat din memorie însuşi nepotul celui care a deschis Caru’ cu bere, în 1899. Nepotul Niculae Mircea, inginer, are acum 73 de ani; şi el, şi tatăl lui s-au născut la Caru’ cu bere, în odăile de sus. Acum, Niculae Mircea este cel mai tânăr dintre nepoţi, se sprijină în baston, dar ştie cu ochii închişi fiecare colţişor. “Pe aici mă ascundeam eu când eram copil”, zice şi ne arată scările ce duc spre odăile de deasupra restaurantului.

“Să te îmbraci zilnic ori pentru a cuceri cea mai frumoasă femeie din lume, ori pentru cea mai de succes zi a ta”

“M-a sunat o doamnă: «Mihai al meu are trei cămăşi cu pătrăţele, două perechi de blugi şi o pereche de ciocate. Te rog frumos, fă-l să arate ca un bărbat». Mihai este IT-ist şi motociclist. L-am luat la o bere în oraş şi am alunecat «întâmplător» într-un magazin de pantofi. N-a trebuit să aud de la el decât: «vreau, da, vreau». Apoi am mai luat două cămăşi, o pereche de pantaloni şi alte lucruri de bază.

Soţia sa a sunat peste trei săptămâni, spunându-mi că, uite, da, soţul ei arată altfel. Şi peste patru săptămâni sună el: «Sunt în faţa unei vitrine, văd trei tricouri şi nu ştiu pe care să-l aleg». Apoi a sunat peste patru zile, apoi peste trei, apoi două săptămâni m-a sunat în fiecare zi fiindcă i se părea că nimic nu stă pe el”, ne povesteşte Cezar Ionaşcu. După două luni Mihai a apărut din nou la uşa lui Cezar, uimindu-l: “Îl ţin minte exact, purta o pereche de pantofi crem, un tricou turcoaz, o geacă napoletana şi o bască pe cap. Alt Mihai!”.

Era frumos şi Oslo, dar Bucureştiul ei e de o mie de ori mai frumos. Ar fi putut ea câştiga în Norvegia 4.000  de euro, dacă ar fi acceptat oferta, dar şi în România câştigă bine, pentru 23 de ani – aproape 1.000 de euro.

Tânăra Irina Scarlat parcă ar avea şapte vieţi. Este masterand bursier la Şcoala Norvegiană de Management de la Oslo, face voluntariat pentru Liga Studenţilor Români din Străinătate, a ras cam toate premiile la sesiunile de comunicare ştiinţifice, conduce firma ei de organizare evenimente, ba mai e şi impresarul unei trupe. Şi, pe lângă toate astea, are timp să-şi scrie şi lucrarea de dizertaţie pe ştiinţe politice. „Dimineaţa mă trezesc direct în email şi pe telefon. Uite cum mi-am organizat fiecare zi!”, spune.

Scoate agenda şi ne-o arată. Amuţeşti.
Pentru azi, boboaca a caligrafiat perfect lista cu „to do” – a pus acolo tot programul zilei, cu migală, oră cu oră. Zici că e agenda vreunui afacerist mult prea ocupat. Cum să crezi că ar putea fi atât de serioasă blonda aceasta înaltă, elegantă, şi care râde continuu de-şi dezveleşte până şi măselele?

„Aici Fortăreaţa; avem de căutat un Opel vişiniu care are în portbagaj un scuter abia furat, a cărui alarmă încă sună!”

„Iar ai ieşit, bă, cu bicicleta în stradă? Nu ţi-am spus că nu e voie?”, se oţăra miliţianul la el. „Păi, tovarăşu’ miliţian, să vedeţi …”. Tovarăşu’ nu mai asculta restul, se punea pe vine şi-i dezumfla băiatului roţile de la bicicletă. Dar asta nu-i tăia elanul copilului Aurică, el oricum visa să se facă „miliţian” cu mult înainte ca tovarăşul să-i strice bicicleta.

Când a mai crescut, a început să se uite la filme poliţiste şi citea pe nerăsuflate şi cărţi cu detectivi. Mai târziu a început filmul „Caracatiţa”, şi după aia Aurică chiar că că n-a mai avut linişte până nu s-a văzut poliţist cu patalama. Acum e agent şef coordonator la secţia unu din Bucureşti, de cinşpe ani de zile.